Trauma și Relația cu Sinele
Cum ne împăcăm cu trecutul din perspectivă Adleriană ?
În psihoterapie, vorbim adesea despre „traumă” ca despre un eveniment major, dar pentru Alfred Adler, trauma nu este doar ceea ce ni s-a întâmplat, ci mai ales povestea pe care ne-am spus-o despre noi înșine ca urmare a acelui eveniment.
Relația cu sinele este oglinda în care se reflectă toate rănile noastre, dar și locul unde începe marea reconstrucție. Să explorăm ce înseamnă acest proces.
Copilul interior nu este doar o metaforă
Deși sună ca un concept abstract, în abordarea adleriană, „copilul interior” reprezintă, de fapt, logica noastră privată formată la vârste timpurii.
Este acel set de concluzii pe care le-ai tras când erai mic: „Sunt în siguranță doar dacă sunt util” sau „Lumea este un loc periculos, trebuie să stau ascuns”.
Trauma din copilărie nu dispare odată cu trecerea timpului; ea rămâne în noi sub forma unor „scurtcircuitări” emoționale. Când te simți copleșit astăzi, nu reacționează adultul de 30 sau 40 de ani, ci acea parte din tine care a învățat că supraviețuirea depinde de o anumită reacție.
A recunoaște copilul interior înseamnă a recunoaște că acele strategii de apărare au fost utile atunci, dar s-ar putea să te încurce acum.
2. Vindecarea (recunoașterea) nu este liniară Există acest mit periculos că, odată ce ai început terapia, totul trebuie să meargă spre mai bine în fiecare zi. În realitate, vindecarea traumei seamănă mai mult cu o spirală.
Vor fi zile în care vei simți că ai înțeles totul și zile în care un simplu gest al cuiva te va arunca înapoi în vechile frici.
Perspectiva Adleriană ne spune că acest „pas înapoi” nu este un eșec. Este doar modul minții tale de a verifica dacă noua strategie este sigură. Recunoașterea traumei este un proces de re-învățare, iar creierul are nevoie de timp pentru a trece de la „supraviețuire” la „viață”.
3. Sinea ca aliat, nu ca inamic: Curajul de a fi imperfect
Trauma ne face adesea să fim cei mai duri critici ai noștri. Apare acel „sentiment de inferioritate” despre care vorbea Adler, transformat într-o voce interioară care ne spune că nu suntem suficienți.
Auto-compasiunea ca alegere: În terapia adleriană, punem accent pe interesul social, care începe cu modul în care te raportezi la tine. Dacă nu te poți accepta pe tine cu tot cu rănile tale, îți va fi greu să te simți parte din comunitate.
Finalitatea creativă: Adler credea că nu suntem victimele trecutului nostru, ci „actori” care pot decide ce semnificație dau experiențelor lor. Relația cu sinele se vindecă atunci când încetezi să te întrebi „De ce mi s-a întâmplat asta?” și începi să explorezi „Cum pot folosi această experiență pentru a deveni cine vreau să fiu?”.
4. Rescrierea „Stilului de Viață”
Trauma îți dictează un stil de viață bazat pe protecție. Vindecarea înseamnă să treci, pas cu pas, către un stil de viață bazat pe contribuție și conexiune. Atunci când relația cu sinele devine una de suport, trauma încetează să mai fie o ancoră care te ține pe loc și devine o parte din istoria ta – o parte dureroasă, dar care nu îți mai definește viitorul. „Nu suntem determinați de experiențele noastre, ci de sensul pe care îl dăm acestor experiențe.” – Alfred Adler
Ești gata să privim împreună spre sensul pe care vrei să îl dai poveștii tale?